Mi-e dor

"Mi-e tristă inima, îmi suspină şi plânge,
Pământul, de sub picioare, parcă-mi fuge,
Numele tău, în tot cuprinsul, îl rostesc – încet,
Zile şi nopţi la rând, duios, îl tot repet.

Fără vreo veste de la tine, prin codri – abătută -
Stau şi ascult, mută, sub o trestie căzută
Cum geme, în sufletul meu, vântul,
Aş prefera să mă-nghită pământul.

Sunt vremuri ce nu pot fi, aşa uşor, uitate,
Căci gândurile mi-au fost de tine furate,
Cândva m-ai luminat, frumos, din depărtare,
Acum mă simt trântită, strivită în picioare.

Văd munţii cum spre mine se prăbuşesc,
Vreau să râd, dar nu mai ştiu să zâmbesc,
Tristeţea, hotărâtă, pe nume mă cheamă
Aş vrea s-o las să treacă, nebăgată-n seamă.

Mă simt aşezată, posomorâtă, într-un sicriu
Şi tot mai mult încerc la viaţă să viu,
După tot ce am trăit, m-aş mulţumi
Să am o noapte liniştită, să pot dormi.

Alergam aiurea, afundată într-un întuneric mare,
Când te-am întâlnit pe tine, mi-ai dat o îndrumare,
Te-am văzut, fermecată, ca pe un gigantic artist,
Datorită ţie am primit o viaţă nouă-n Crist.

Refuz să cred că cinstea ta-i doar vorbă goală
Şi că duci o viaţă murdară, care nu se spală,
Că-i doar minciună tot ce-n tine am văzut
Şi că nu eşti altceva decât un prefăcut.

Din nimic nu te pot, cu certitudine, cunoaşte
Şi fără să-mi spui o vorbă, bănuiala în mine se naşte
Doar pentru că te-ai purtat atât de frumos,
Te face asta, dintr-o dată, chiar şi cuviincios?

Nu mi-aş dori să porţi, pururea, o mască,
Crezând că alţii n-o să te recunoască,
Şi trist, să-ţi fie ceasul, când vei privi în Sus
Că nu l-ai mărturisit, cu o reală credinţă, pe marele Isus.

Aş putea să zic că, de acum, mi s-a stins focul
Şi că până aici m-a însoţit, credincios, norocul,
Dar dacă aş putea, pentru o secundă, aş da timpul înapoi,
Doar ca să stăm de vorbă şi să ne plimbăm - amândoi.

Inima mea nerăbdătoare, încă, te mai aşteaptă,
În pustiu de lună, mă uit după tine din poartă
Pierdută, în miezul nopţii, într-un colţişor,
Arunc câte-o privire, căci de tine mi-e dor."

Anca Daniela Huţ

"Iubirea adevarată înfruntă lumea, e generoasă şi mândră. Nicio plăcere în iubire nu se poate compara cu afişarea ei în faţa oamenilor. Numai iubirea vinovată se ascunde." Liviu Rebreanu