"Câinii nu m-au muşcat niciodată. Doar oamenii."

marți, 19 februarie 2008

Să pot



















"Să pot atinge cerul
Cu gândurile mele,
Să pot culege vise
Într-un buchet de stele,

Să pot privi lumina
Când ochii-mi sunt închişi,
Să pot culege flori
Când pomii-s încă ninşi,

Să pot cuprinde lumea
Cu braţele închise,
Să pot ploua deşertul
Şi să răsară vise,

Să pot muri o clipă
Şi-apoi să reînvii,
Să mă transform în noapte
Când peste tot e zi,
Să fac să ardă focul
Când flacăra e stinsă,

Să pot găsi speranţă
În tot ce nu există
Şi oare atunci iubirea-mi
Va fi la fel de tristă?"

de Marian Galoiu





"Câinele - singura vieţuitoare care a dus la perfecţiune vocaţia prieteniei." Vasile Ghica






















"Am primit de ziua mea
Un căţel de catifea.
Are ochi ca de cicoare
Şi la gât o fundă mare.
Mult mi-e drag şi n-am să-l stric,
Doar în braţe îl ridic.
Seara dorm în pat cu el,
Că mi-e frică singurel."


Căţeluşii




"Într-un colţ, pe-o scândurică,
Mulţi căţei şi-a lor mămică,
S-au oprit şi din lătrat -
Numai buni de numărat:
1 Unul este frumuşel,
2 Doi este mai voinicel,
3 Trei e parcă un covrig,
4 Patru tremură de frig,
5 Cinci este micuţ, pufos,
6 Şase a căzut pe jos,
7 Şapte roade-o rămurică,
8 Opt se-adună-n păturică,
9 Nouă e cuminte tare,
10 Zece spune ce îl doare.
Poate cineva se-ndură
Să îi ducă la căldură,
Să le facă o căsuţă
Cu oscioare pe măsuţă!"


Puişorii lui Puşa :
Malaca, Sârbu, Albanezu, Încălţata, Unghioasa

Din viaţă






















"Mi-a bătut în poartă Fericirea
A intrat în curte şi a strigat.
Eram dus alături cu iubirea.
A-închis poarta iute şi a plecat.

Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.
A intrat, a stat sub pomii goi.
N-a vazut pe nimeni să-i vorbească
Şi-a plecat grăbită înapoi.

Într-o seară, lumânând pe stradă
Mi-a bătut şi Steaua mea-de sus-
Tot aşa, eram plecat aproape,
Şi-a strâns fusta-n mănă şi s-a dus.

Mi-a batut în poartă şi Necazul.
Eram dus departe. Liniştit,
S-a întins pe ţolul de la uşă
Şi m-a aşteptat până-am venit."





"Am mai văzut apoi sub soare, că nu cei iuţi aleargă, că nu cei viteji câştigă războiul, că nu cei înţelepţi câştigă pâinea, nici cei pricepuţi bogăţia, nici cei învăţaţi bunăvoinţa, ci toate atârnă de vreme şi împrejurări."Solomon

Linişte




"E linişte în jurul meu,
O linişte a morţii.
Şi sufletul îmi este greu
De-un chin fugar al sorţii.

De ce mereu dureri prea vii
Îşi varsă doar veninul ?
De ce nu pot nicicum fugi,
De cei ce-mi dau suspinul ?

O viaţă-ntreagă am căutat,
În drumul meu iubire.
Şi visuri multe-am îngropat,
În gropi făr' de ieşire.

O! ce n-aş da să scap de umbra,
Durerii cruzi ce mă-nsoţeşte.
Dar chinuri grele-şi lasă urma,
Şi mă sufocă sufleteşte."

Copila cu suflet albastru















"Trăiam undeva, departe, departe,
Pe-o ramură albastră de stea,
Eu, o copilă cu sufletul aparte,
Dar al cărui ochi plângea şi plângea...


Au trecut de-atunci oameni şi oameni,
Pe-acea ramură albastră de stea;
Eu am ştiut că totuşi nimeni,
Ce ar fi vrut să stea, nu reuşea, nu reuşea.


Şi am trăit acolo mereu şi mereu,
Pe-acea ramură albstră de stea,
Eu, împreună cu albastrul sufletului meu,
Eu, o copilă ce încă râdea şi râdea.


Închei aici mica mea povestioară,
De pe-acea ramură albastră de stea,
Copila cu sufletul albastru-n inimioară,
Care trăia... şi plângea... şi râdea.


Şi dacă sufletul tău şi numai al tău,
Pe-acea ramură albastră de stea,
Va întâlni o scanteie frumoasă,
Sunt eu, copila cu sufletul albastru."






Eterna copilărie





"Ai plecat,
Poate mult prea devreme...
Am crescut,
Poate nu era încă timpul...
Am iubit,
Poate nu-şi avea rostul...
Am trăit,
Poate fără să-mi fi dorit...
Am murit,
Poate din prea multă dragoste...
Voi renaşte,
Poate va fi chiar mâine !..."


de Marian Busoi


"Poezia este numai artă : ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant." Nichita Stănescu

Lume, lume






"De la mine pân’ la tine
Numai fluturi şi albine,
De la tine pân’ la mine,
Numai rău şi nici un bine.

De la mine pân’ la ea,
Numai lanţ şi numai za,
Unde-i ea şi unde-s eu,
Numai piese de muzeu.

De la noi până la lume,
Numai fiare fără nume,
De la lume pân’ acasă,
Numai vreme friguroasă.

De la mine pân’ la ei,
Numai lupte şi scântei,
Ei acolo, eu aici,
Şi-ntre noi e-un fel de bici.

De la voi la oarecine,
Numai guşteri şi ruine,
Din neant la dumneavoastră,
Numai gratii la fereastră.

De la noi până la noi,
Numai ei, din doi în doi,
Invers, de la noi la noi,
Numai stare de război.

De la toate pân’ la toate,
Numai tu, singurătate,
Numai tu şi eu şi plânsu-mi,
De la eu până la însumi."


de Adrian Paunescu

De ce ?





















"De ce atâta ură, atâta întristare ?
De ce pe zi ce trece

iubirea noastră moare ?

De ce când mii de tineri
se-ngroapă-n fericire
n-avem şi noi dreptul
la pace şi iubire ?

De ce tocmai noi,
un cuplu oarecare
suntem loviţi cu ceartă,
ură, disperare ?

De vină oare să fie
soarta şi destinul ?
sau oare viaţa asta
să fie însuşi chinul ?

chinul cel puternic
şi mai presus de fire,
cel care azi ne ţine-n ocrotire ?"



"Iubirea adevarată nu moare niciodată în sufletul omului, ba îl însoţeşte şi dincolo, până în sânul nemărginirii... Dar iubirea nu poate prinde rădăcină în inima mânjită de ură." Liviu Rebreanu

Anti-dacă





"De poţi să faci pe prostul când altul te repede
Făcând-o pe deşteptul şi c-un cuvânt nu-l cerţi,

De nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede
De-ţi poţi ierta păcatul, dar altora nu-l ierţi,

De numai o clipă un rău să-l împlineşti

Şi dacă minţi mai tare când alţii nu spun drept,

De-ţi place în iubire cu ură să izbeşti
Şi totuşi îti pui mască de sfânt şi de înţelept,

De te târăşti ca viermii şi-n visuri nu-ţi iei zborul

Şi numai interesul il sui la rang de ţel,

De părăseşti învinsul şi treci cu învingătorul
Şi-i vinzi, fără sfială, pe amândoi la fel,

De rabzi să-ţi afli scrisul şi spusa, tălmăcite

Drept adevăr, să-nşele mulţimea oarbă şi

Când vorbele şi fapta în vânt ţi-s risipite
Tu dându-le la dracu, poţi altele scorni,

De poţi să faci într-una dintr-un câstig, o mie

Şi patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn,

De nu-ţi plăteşti bănuţul luat ca datorie
Dar tu să fii plătitul găseşti că-i drept şi demn,

De poţi să-ţi storci şi gândul şi inima şi nervii

Îmbătrânite-n rele, să facă rele noi,

Şi sub nehotărâre plecându-te ca servii
Când toţi strigă: înainte! doar tu să strigi: înapoi !

Dacă stând în mulţime te-mpăunezi semeţ

Dar lângă cel puternic îngenunchezi slugarnic,

Şi pe duşmani sau prieteni, tratându-i cu dispreţ
Te faci că ţii la dânşii dar îi înşeli amarnic,

Dacă nu pierzi momentul să faci oriunde un rău

Şi-n umbra lui te-linişti ca-n umbra unui pom,

Al tău va fi Pamântul cu tot prisosul său
Vei fi între Domni, Întâiul, dar niciodată OM !"



de Kostas Varnalis


"Îngrozitor e omul care n-are nimic de pierdut." Goethe


De poţi


















"De poţi să nu-ţi pierzi capul când toţi din jurul tău
Şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi ţie vină;

De poţi, atunci când toţi te cred nedemn şi rău,
Să nu-ţi pierzi niciodată încrederea în tine;

De poţi s-aştepţi oricât, fără să-ţi pierzi răbdarea
De rabzi să fii minţit fără ca tu să minţi;

Sau când hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea
Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi;

De poţi visa, dar fără să te robeşti visării
De poţi gândi, dar fără să-ţi faci din asta ţel;

De poţi să nu cazi pradă nicicând disperării
Succesul şi dezastrul primindu-le la fel;

De rabzi s-auzi cuvântul rostit cândva de tine,
Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut;

De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere
Şi tot ce-ai strâns o viaţă să pierzi într-un minut;

Şi-atunci, fără a scoate o vorbă de durere
Să-ncepi agoniseala cu calm, de la-nceput;

Şi dacă corpul tău, uzat şi obosit,
Îl vei putea forţa să-ţi mai slujească încă;

Numai cu străjnicia voinţei tale, astfel
Să steie peste vremuri aşa cum stă o stâncă;

De poţi vorbi mulţimii fără să minţi, şi dacă
Te poţi plimba cu regii făr-a te îngîmfa;

De nici amicii, nici duşmanii nu pot vreun rău să-ţi facă,
Pentru că doar dreptatea e călăuza ta;

Şi dacă poţi să umpli minuta călătoare,
Să nu pierzi nici o filă din al vieţii tom;

Al tău va fi pământul cu tot ce e sub soare
Şi ceea ce-i mai mult: vei fi Om, copilul meu!"

de Joseph Rudyard Kipling

Singurătate







"Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.

În mine toate amintirile te-aşteaptă,
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.

Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând,
În mine nu mai este nici un gînd.

Vreau să trăiesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.

Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.

Rămân uităndu-mă pe geam ca după tine,
Şi tot aştept pe cineva şi nu mai vine."



de Grigore Vieru



"Chiar dacă inima îţi plânge, în faţa oamenilor, trebuie să zâmbeşti mereu, altfel ei îţi vor cunoaşte tristeţile şi te vor compătimi ca pe un om slab."

Repetabila Povară











"Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi?
Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi?
Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn.

Câtă muncă în plus, şi ce chin, ce nesomn !
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne amintim, şi de ei, după lungi săptămâni,
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o praşilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns,
Mai avem noi părinţi?
Mai au dânşii copii?
Pe pămintul de cruci, numai om să nu fii.

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
S-au scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut
Cine are părinţi are încă trecut
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci
Unde avem şi noi înşine ai noştri copii,

Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşati, cocârjati, într-un ritm infernal
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.

Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simt şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga ...

Mai avem, mai avem, scurtă vreme de dus
Pe constiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer
Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.

Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru ai noştri copii
Şi abia într-un trist şi departe târziu
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,

Vom pricepe de ce fii uită curând
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns."



de Adrian Paunescu


"Nu numai părinţii îşi cresc copiii, şi copiii, în felul lor, îşi cresc părinţii. Şi aşa cum pot fi copii rataţi din cauza părinţilor, tot astfel pot fi părinţi rataţi din cauza copiilor."


Steluţa





















"Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie,
Stea dulce şi iubită a sufletului meu!
Şi care-odinioară luceai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină!
În veci printre steluţe te cată al meu dor,
Ş-adeseori la tine, când noaptea e senină,
Pe plaiul nemuririi se nalţă c-un lung zbor.

Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă
Din ora de urgie în care te-am pierdut!
Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adâncă
Ca trista veşnicie e fără de trecut!

Plăceri ale iubirii, plăceri încântătoare!
Simţiri! măreţe visuri de falnic viitor!
V-aţi stins într-o clipală ca stele trecătoare
Ce las-un întuneric adânc în urma lor.

V-aţi stins! şi de atunce în cruda-mi rătăcire
N-am altă mângâiere mai vie pe pământ
Decât să-nalţ la tine duioasa mea gândire,
Steluţă zâmbitoare dincolo de mormânt!

Căci mult, ah! mult în viaţă eu te-am iubit pe tine,
O, dulce dezmierdare a sufletului meu!
Şi multă fericire ai revărsat în mine
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

Frumoasă îngerelă cu albe aripioare!
Precum un vis de aur în viaţă-mi ai lucit,
Şi-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare,
Te-ai dus, lăsându-mi numai un suvenir iubit.

Un suvenir, comoară de visuri fericite,
De scumpe, şi fierbinte, şi dulce sărutări,
De zile luminoase şi îndumnezeite,
De nopţi veneţiane şi pline de-ncântări.

Un suvenir poetic, coroana vieţii mele,
Ce mângâie şi-nvie duioasă-inima mea,
Şi care se uneşte cu harpele din stele
Când mă închin la tine, o! dragă, lină stea!

Tu dar ce prin iubire, la a iubirii soare,
Ai deşteptat în mine poetice simţiri,
Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare
Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!"

de Vasile Alecsandri

Dulce mămăica mea






"În ce loc, unde se duc
Florile ce se usuc?


Unde zbor, în care rai
Fluturii de pe plai?


În ce lume, unde merg
Lacrimile ce se şterg,


Visurile îngereşti,
Dorurile sufleteşti?


În acel loc fericit
Plin de tot ce-i mai iubit,


Dusu-te-ai, o blândă stea,
Dulce mămăica mea !


Ş-ai luat în zborul tău
Dorul sufletului meu."



*

(variantă)


*

Surorii mele-de Vasile Alecsandri

O candelă în vânt ...



"Lumină-n lumânări
De soare,
Splendoare-n statuie
De piatră,
Picur de rouă,
Cristal pe faţă
De ceară."





























Un colţişor de amintiri, atât mi-a mai rămas ...







Rugă pentru părinţi


“Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi aşa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea.

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.”


Adrian Păunescu


interpretează Ştefan Hruşcă
http://www.youtube.com/watch?v=BRk-gjAE_ks&feature=related

Cântec pentru mamaia mea




"Mi-e greu să spun în cuvinte
Mi-e greu în vorbe să v-arăt
Povestea ce-mi vine în minte
Să cânt, doar asta mai pot.

Ştia ce să-mi spună când adesea plecam
Ştia să m-aştepte chiar şi atunci când mă întorceam
Ştia să mă alinte aşa cum nimeni n-o făcea
Ştia să zâmbească chiar şi atunci când suferea.

Tăcerea asta nebună-nebună
Mi-aduce aminte cât erai tu de bună
Ceva din mine ai luat
În ziua când ai plecat
Dar cerul te-a iertat.

Ştia să mă împace chiar şi atunci când mă-ntrista
Ştia să-mi alinte deseori durerea mea
Ştia să-şi ascundă ochii atunci când lăcrima
Voia să învăţ eu tot ce atunci nu ştiam.

Ea e acolo şi mai cred încă în ea
Am scris un cantec pentru mamaia mea."


(variantă)

Să pot


commentbaby.com

“Atâtea lucruri sunt frumoase pe pământ
dar altele mă dor, parcă n-ar fi la locul lor
de-aceea aş dori măcar pentru o zi
să le pot îndrepta pe voia mea aşa:

Să pot goni de pe întinse mări
furtuni ce-ntunecă albastre zări
Şi peştii hulpavi ce i-aş întâlni
să-i schimb în peştişori mici, aurii,

Să pot Sahara să o fac grădini,
albi trandafiri să fac din mărăcini
Şi cât aş număra până la trei
să pot preface ulii-n porumbei,

Să schimb soldaţii-n jucării,
s-aud râs de copii urcând spre cer în simfonii
Oriunde-aş fi să şterg al urii vechi hotar
şi-orice cuvânt amar să-l scot din dicţionar,

Să pot ca-n basme zmeii urâcioşi
să îi prefac pe loc în Feţi Frumoşi
Pe toţi bătrânii-n tineri să-i preschimb ca-n Faust,
dar făr’ să cer nimic în schimb.

Şi aş mai vrea să pot încă ceva:
dac-altă fată ţi-ar plăcea cândva
să fac aşa încât să n-o-ntâlneşti,
ca-n veci pe mine doar să mă iubeşti,

Aş vrea în fiecare zi s-aud
râs de copii urcând spre cer în simfonii
Oriunde-aş fi să şterg al urii vechi hotar
şi-orice cuvânt amar să-l scot din dicţionar,

Să mă iubeşti aş vrea în fiecare zi
s-aud râs de copii urcând spre cer în simfonii
Oriunde-aş fi să şterg al urii vechi hotar
şi-orice cuvânt amar să-l scot din dicţionar.”



O, când va fi un cântec de alte primăveri ?



"Fericirea este o floare rară; ea vine şi trece ca norul fugar de primăvară."

Cristoph W. Gluck


"A mai venit o nouă primăvară
În sufletele noastre inedite
Şi nu se ştie pentru-a câta oară
Va mai veni la noi pe nesimţite

Şi dacă a sosit la noi în prag
Cu viorele şi cu ghiocei
E bine ca să o primim cu drag
Şi-n dar să-i oferim frumoşi cercei

Dar ştim că orice primăvară
Oricât de drag ne-ar fi să vie
Pe-a lumii nesfârşită scară
Ne-apropie de veşnicie"



de Mihail Buricea