Aş vrea ...

"Aş vrea să fiu un foc
Ce arde fără pală,
Să am mai mult noroc,
Să simt cum timpul zboară.

Aş vrea să fiu un pai
Ce-i dus în cer de vânt,
Să simt ce Doamne-mi dai,
S-aud al tău cuvânt.

Aş vrea să fiu un câine
Ce-i orb şi e bătrân,
Să-i dai un os şi pâine,
Să-i fii un bun stăpân.

Aş vrea să fiu o floare
Ce-i place să se joace,
Să-i dai pe frunze soare,
Să crească cum i-o place.

Aş vrea să fiu ce sunt,
Ce-i omul pe pământ,
Să fiu c-o rază-n gând,
Să fiu mai bun şi blând."


de Emilian Robert Vicol

Copile, nu-ţi mai necăji părinţii

"Copile! Nu-ţi mai necăji părinţii
Ci să-i iubeşti şi să-i asculţi degrab
Aşa cum şi ei te iubesc pe tine,
Căci ei nu rău îţi vor, ci numai bine
Te îngrijesc şi te-au crescut cu-atâta drag.

Povaţa lor să-ţi fie sfântă-n viaţă
Atâta vreme cât la bine te îndrumă,
Că nu-i în lumea asta nimeni să-ţi dorească
Doar fericirea ta, cum vrea un tată şi o mamă bună.

Prin ei, chiar Dumnezeu îţi dărui viaţa,
Şi-nvăţătură aleasă El ţi-a dat
Să fii păzit de rău în trecerea prin lume
Să nu cazi niciodată în păcat.

Vor trece anii, tu vei creşte mare
Părinţii tăi s-or duce-ncetişor
Dincolo de această lume şi-ale ei hotare
La Domnul şi Mântuitorul lor.

Atunci cu siguranţă-ţi vei aduce-aminte
De dragostea, de truda, de sfatul şi mustrarea lor,
Iar clipele de ascultare ce le-ai trăit îţi vor fi mângâiere
Dar şi durere-adâncă cu ce-ai rămas dator.

Acum să-i preţueşti cât sunt în viaţă
Prin ajutor la greu, o vorbă bună şi-ascultarea ta
Să dai dovadă că-i iubeşti, că-ţi pasă
Şi vrei să-i răsplăteşti cât poţi şi tu cumva.

Dacă-ţi cinsteşti acum părinţii,
Şi tu vei fi cinstit de-ai tăi copii,
Chiar zile multe , fericite vei avea în viaţă
Şi-odată, toţi veţi fi în veşnicii,
Cu Tatăl Dumnezeu!"


de Groza Teodor





"Copilul ajunge pentru părinţii săi, după educaţia care o capătă: răsplată sau pedeapsă." Jean Jacques Rousseau

Singurătatea

"Cumplit e să-ţi porţi singur crucea, fără măcar să te poţi mângâia împărţind durerea cu cei dimprejur, cu cei ce sunt aşa de aproape şi totuşi nu pricep nimic... Poate niciodată povara vieţii n-am simţit-o mai apăsătoare şi viitorul mai întunecat" Liviu Rebreanu






”Începutul nu are sfârşit.
Nu e corect, dar nici greşit;
Aşa a fost mereu să fie,
Şi aşa va fi până în vecie.

Un suflet vine pe Pământ,
trăieşte viaţa alergând
Căci ea nu stă de fel în loc,
O viată ai, restu’ e soroc.

Iar viaţa trece cum e clipa
Şi moartea ne răpeşte în somn
Şi sufletele iar adorm.

Nu e nimic şi totuşi e,
Un suflet prins în neclintire
Şi stă şi aşteaptă clipa în care
O viaţă îi va da suflare.

Nu stiu dacă e zi sau noapte,
Nu stiu de-s gânduri sau doar şoapte
Nu ştii ce e în jurul tău,
Vezi doar al morţii negru hău.

E frig şi este beznă-n jur
Şi clipele minţile-ţi fur
Eşti singur şi vei fi mereu
Şi tot aşa voi fi si eu.”

Singuratatea

"În clipele cele mai grele , tocmai atunci, omul e sortit să rămână singur. Tragediile ca şi bucuriile cele mai mari omul le trăieşte întotdeauna în deplină sigurătate şi de aceea când îşi simte sufletul mai sfâşiat, îşi simte şi singurătatea mai mare" Liviu Rebreanu

“Ce-i viaţa mea mă-ntreb cu-amar
Să fie ea un lung coşmar?
Sau poate -un set de întrebări
La care un răspuns azi cer ?
Sau poate un nimic, un gol
născându-mă, trăind să mor?
Găsit-am pare un raspuns,
Dar, totuşi pare-a fi confuz.

Răspunsul dat e inversat,
Şi gol rămân înstrăinat.
Nimic nu sunt, nimic am fost,
Viaţa -mi pare fără rost.
Nimic voi fi cât voi trăi,
Nimic şi-atunci, când voi muri.
Dorit-am viaţa s-onţeleg,
Un scop, un sens de ea să leg.
C-o dragoste s-o împresor.
Dar, fără dragoste-am să mor.
Respins de mulţi, urât de toţi,
Sunt pus alături de cei morţi.
De ce să fiu când eu nu sunt?
Când toţi mă-ngroapă în mormânt!
Îmi pare totul un coşmar,
La fiecare pas tresar,
Iar omu-mi pare-atât de crud
Astfel că plâng, şi plâng de mult.
Am plâns cu dor, dar fără rost
Am plâns cu-amar,trăind în post,
Am plâns în suflet chinuit,
Am plâns să nu fiu auzit...
Dar lacrimi grele ce au curs,
Suspinele ce le-am ascuns,
Durerea sufletului meu,
Erau în ochi la Dumnezeu!
Când eu plângeam, plângea şi El!
Când mă durea, simţea la fel,
Când mă-ntrebam cu-amar şi chin,
Nu-i auzeam a Lui suspin.
Când mă vedeam nimic, un gol,
Când fără sens părea că mor,
Eu nu stiam, ca El a fost,
Alăturea cu mine-n post!
Tristeţea mea a fost cândva
Când nu ştiam că Cineva C-un sens,
cu-n scop m-a făurit
Ca să iubesc - să fiu iubit!
Şi-acum nu plâng, nu plâng demult!...
Chiar dac-a fost ieri un trecut
În care suspinam cu greu...,
Azi însa este Dumnezeu!
În El găsit-am un răspuns,
Şi astăzi, nu mai sunt confuz!
Răspunsul nu e inversat
E adevărul Căutat !!! “

de Nicu Holban

“Când nu-ţi rămâne decât Dumnezeu, vei descoperi că Dumnezeu îţi este suficient.”

Pentru cine ?

"Pe cărările răzleţe
dintre zâmbet şi suspine,
ţi se pune o-ntrebare:
Pentru cine,
spune,
pentru cine oare
e atâta frumuseţe,
e atâta gingăşie
într-o floare ?



Pentru cine s-ar desprinde
din broboada
de zapadă
ghiocelul în april,
dacă n-ar fi ochi să-l vadă ?
dacă totu-i inutil ?
Pentru cine-n miez de roadă,
sorb şi strâng în ei culoare
pentru vara următoare
embrionii
din begonii,
dacă totul e-o-ntâmplare ?
Pentru cine-şi ţese-n casă
haină pală
de vestală
cu lumini de diamant
floarea albă de mireasă,
dacă totul e neant ?
Pentru minţile obtuze
de bondari şi buburuze ?
Pentru fluturii ce zboară
în zig-zaguri pe afară ?
Oare viespile ursuze
sunt iniţiate-n artă ?
oare barzăunii trupeşi,
plini de miere pe musteţi,
sunt sensibili, sunt esteţi ?
Oare-ar sta flămând bondarul
de n-ar fi subtil decorul
şi nu şi-ar abate zborul
în grădinile bogate,
dacă florile de crin
n-ar fi ... proporţionate ? ...
n-ar avea acea prestanţă
ca de clopot florentin ?
n-ar avea varietate
de culoare şi nuanţă
de la alb pân' la carmin ?
Nu cumva pretind ... culbecii
să dezvolte-atâtea specii
rozele îs liliecii ?
Nu.
În floare e-un mister !
Floarea e un mesager,
e un martor,
o solie,
e un înger din Eden, care-aduce-n valea morţii
o înalta mărturire
în culoare,
în proporţii,
în mireasmă şi-n desen.
Omule cu mintea plină,
du-te-o clipă în grădină,
treci prin văile-înflorite
şi te uită la sulfină,
Lasă-te să te dăsfete
ochii-adânci de violete,
clopoţeii cu trei cupe
şi narcisele trompete !
Şi ia seama !
Dacă inima-ţi rămâne
ca un bulgăr, ca o piatră,
ca un bolovan în vatră ...
leapăd-o !
zdrobeste-o-n coiburi !
Sparge-o pe ilau cu dalta !...
Şi apleacă-te în rugă
să ceri alta !
Dar de simţi o-nseninare,
un surâs şi o blândeţe,
care vine
să te-aline
de povară,
de tristeţe,
tu apleacă-te şi spune:
- Surioară,
pentru cine,
spune, pentru cine oare
e atâta frumuseţe,
e atâta gingăşie
într-o floare ?
<<- strong="">Pentru cine ?...
pentru Om !>>
Pentru voi Făuritorul
şi-a ascuns în floare dorul,
în petalele de aur
de fior şi de lumină,
ca în opera divină
să cunoaşteţi AUTORUL ... "

de Costache Ioanid

"Sunt plante care, deşi trăiesc la umbră, dau, totuşi, flori ... " Henric Pontoppian

“Ai curaj ! Şterge-ţi ochii ! Adesea căderea e un mijloc de a te ridica mai sus.” William Shakespeare

"Când tot ce ai ţi-e luat de soarta rea
Tu, prin răbdare bate-ţi joc de ea.
Îşi fură hoţul cel care-i zâmbeşte
Te furi pe tine dacă plângi prosteşte!"


William Shakespeare