"Ruga mea e fără cuvinte, Şi cântul, Doamne, îmi e fără glas. Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte. Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.
Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune, Nici omul meu nu-i, poate, omenesc. Ard către tine-ncet, ca un tăciune, Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.
Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă Şi te scrutez prin albul tău veşmânt Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă Nengenunchiata firii pe pământ.
Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe Şi zilnic se-ntregeşte cu metal. Sufletul meu, deschis ca şapte cupe, Aşteaptă o ivire din cristal, Pe un ştergar cu brâie de lumină.
Spune tu, Noapte, martor de smarald, În care-anume floare şi tulpină Dospeşte sucul fructului Său cald?
Gătită masa pentru cină, Rămâne pusă de la prânz. Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină, În care paşte-un mânz."