"Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
Ce părinţi?
Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
Ce părinţi?
Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn.
Câtă muncă în plus, şi ce chin, ce nesomn !
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne amintim, şi de ei, după lungi săptămâni,
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o praşilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns,
Mai avem noi părinţi?
Mai au dânşii copii?
Pe pămintul de cruci, numai om să nu fii.
Mai au dânşii copii?
Pe pămintul de cruci, numai om să nu fii.
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
S-au scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Cine are părinţi, încă nu e pierdut
Cine are părinţi are încă trecut
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci
Unde avem şi noi înşine ai noştri copii,
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşati, cocârjati, într-un ritm infernal
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simt şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga ...
Mai avem, mai avem, scurtă vreme de dus
Pe constiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer
Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru ai noştri copii
Şi abia într-un trist şi departe târziu
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fii uită curând
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns."
de Adrian Paunescu
"Nu numai părinţii îşi cresc copiii, şi copiii, în felul lor, îşi cresc părinţii. Şi aşa cum pot fi copii rataţi din cauza părinţilor, tot astfel pot fi părinţi rataţi din cauza copiilor."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu