“Copilăria mea pierdută
Demult, prin rariştea de tei
Şi-a dus, cu râsul ei năvalnic,
Şi-a dus şi lacrimile ei…
De-atuncea nu mi-s umezi ochii,
Oricâte vifore mă frâng,
Vai, mă-nfior când mintea-mi spune
De câtă vreme nu mai plâng.
Pesemne lacrimile mele
Acuma-n suflet se cobor,
Şi-mpotmolindu-se-n adâncuri
Îşi sap-acolo taina lor…
Încet s-aşează rânduri-rânduri
Sub valul jalnicei uitări,
Ca bobii de mărgăritare
În fundul nepătrunsei mări.
Acolo dorm pân’ câteodată
Mi le urneşte-al vremii mers,
Ţesându-le strălucitoare
În haina alb-a unui vers…”
de Octavian Goga
“Rănile sufletului se deosebesc de celelalte prin aceea că se acoperă, dar nu se închid; mereu dureroase, mereu gata să sângereze când le atingi, ele rămân în inimă vii şi deschise.” Alexandre Dumas
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu