"Câinii nu m-au muşcat niciodată. Doar oamenii."

marți, 18 martie 2008

După revoluţie

“Ne-am mai făcut puţină faimă
În ‘89 de Crăciun
Când cu precizie s-a ţintit
În cel ce ne era stăpân
Şi am scontat pe mult râvnita,
Dorită liberalizare,
Creând prilej de dulci iluzii
Şi pagini multe de ziare.
Dar am omis previziunea
Că s-ar putea mai rău să fie,
Îmbătându-ne cu apă rece
Din trista noastră Românie.

Parcă blestem a fost asupra-i
Şi a întregii naţiuni
Că din ce-a fost odată demn
Lăsat din moşi şi din străbuni,
Să se aleagă doar neghina,
Făcând ca poporul exasperat
Să nu mai înţeleagă rostul
Celebrei lovituri de stat.

L-aş cita pe Eminescu, întrebând:
“Unde eşti tu, Ţepeş Doamne,
Şi cum de n-ai strănepoţi
Să se-aleagă unul care
În faţa lui să tremure toţi
Şi să facă-o demonstraţie
De cum ar trebui să fie
Schimbarea complet la faţă
Într-o nouă Românie?”

Nu am scris atunci nimic
De ziua Naşterii Sfinte,
Când actul înfăptuit
M-a lăsat fără cuvinte.
Nu este pagină-n istorie
Şi nici-o naţiune n-a comis
În ziua de Crăciun o crimă,
Oricât era duşmanul de proscris.

Ne mai mirăm de biata soartă
De azi a ţării noastre
Şi ne-ntrebăm ce demon oare
Ne urmăreşte dintre astre.
Chiar de am ocoli subiectul
Dorind să-l ştergem din memorie,
El rămâne-un document unic
Pentru scurta pseudo-glorie
A celor ce-au crezut în ea.

Poate acest Crăciun s-aducă
Schimbarea care se dorea…”
Luciana Vaughn

Din '89...

"Toată lumea a tras: armata – în unii, securitatea – în alţii, justiţia – de timp, nomenclatura – foloase, poporul – nădejde." George Pruteanu

Primăvara




"A cunoaşte. A iubi.
Încă-odată, iar şi iară,
a cunoaşte-nseamnă iarnă,
a iubi e primăvară.

A iubi - aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi - aceasta vine
tare de departe-n tine.

A cunoaşte. A iubi.
Care-i drumul, ce te-ndeamnă?
A cunoaşte - ce-nseamnă?
A iubi - de ce ţi-e teamă?

Printre flori şi-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit
cu rumoare şi ardoare
de albine rencarnate.

Înc-odată, iar şi iară
a iubi e primăvară."



de Lucian Blaga



Oare



"Cum de primăvara ştie,
Se îmbracă-n sărbătoare,
Şi-n noi haine reânvie,
Pentru noi şi pentru glie?

Cum de firul mic de iarbă,
Ce prin crusta se căzneşte
Ca să iasă şi-apoi creşte,
Numai apa şi lumina, îl hrăneşte?

Cum de vântul cel hoinar,
O sămânţă fugăreşte,
Până cuibul şi-l găseşte,
Sub pământ sau pe-un lăstar?

Cum de ştie râul calea,
Să găsească către mare,
Printre pietre de pe stânci,
Sau prin văile adânci?

Cum de pasărea plecată,
Cuibul părăsit în toamnă,
C-uşurinţă îl găseşte,
Fără hartă-l nimereşte?

Cum de poate o albină,
Alergând din floare-n floare,
Să adune-n dulcea miere,
Munca ei folositoare, ştie oare?

Cum de mii de stele aurii,
De pe bolta cea albastră,
Ştiu citi în viaţa noastră,
Taine fără a le păstra?

Întrebări o mie una,
Puse de o nepoţică,
Ce răspunsuri şi-au găsit,
Întrebări câte-a rostit!

Draga mea, cu ochi de stele
Şi privirea ta albastră,
Ştii tu oare ce înseamnă
Doamne, Doamne-n viaţa noastră?

Că Domnul ne-a făcut dar,
Natura şi toată lumea,
Care sunt daruri divine,
Şi ne ţin vieţile pline?

Ştii tu oare că iubirea,
E izvorul vieţii noastre
Ne ajută să trăim,
Şi a dărui înseamnă

Să ai harul Domnului!
Ce tu dai îmbogăţit,
Din tot sufleţelul tău,
Dor este de Dumnezeu?

Tot vorbind aşa, un gând
Ce se vrea o întrebare
Nu-mi dă pace şi mă doare,
Plin este şi de candoare.

E o întrebare mică,
Ce-a rămas fără răspuns,
Şi în prag de primăvară,
Mă întreb şi eu pios:

Spune-mi Doamne, care pui
Totul în orânduială,
Căci Tu ai răspuns uşor,
Dacă şi mugurii dor?

Când copacul primăvara,
Până strai nou să îşi pună
Haina albă a florilor,
Oare mugurii îl dor?"


A.Urma
"Când un părinte încetează să-şi facă griji pentru copilul său, încetează să fie părinte."



"Dumnezeu a lăsat ca iubirea părinţilor pentru copii să fie o necesitate naturală, o lege a firii dar, pe de altă parte, să şi depindă de purtarea copiilor. Părinţii îşi iartă copiii când greşesc, pentru ca natura însăşi îi îndeamnă s-o facă. Chiar şi atunci când copiii devin de nerecunoscut şi sunt iremediabil atraşi de rău, tot natura este aceea care îi obligă pe părinţi să le poarte de grijă şi să nu-i părăsească, oricât de vicioşi ar fi devenit."
"Dacă îi conduci spre credinţă, iubire şi sfinţenie, dacă îi stimulezi, dacă îi înveţi şi îi sfătuieşti, pentru această grijă a ta te aşteaptă o mare răsplată de la Dumnezeu."

Violetele

Îmi plac toate florile, dar violetele ocupă un loc aparte în sufletul meu.




















Din toate florile din lume
Eu pe tine te-am ales
Să fii la geamul meu mereu
Atunci când mă trezesc


















Indiferent dacă e vară sau dacă e iarnă
Indiferent dacă plouă sau dacă ninge
Ele înfloresc, înfloresc, înfloresc ...
















Chiar dacă eu sunt tristă sau supărată
Chiar dacă eu zâmbesc
Ele înfloresc, înfloresc, înfloresc ...




















Nimic nu le abate
Din dulcea lor Misiune
Şi înfloresc, înfloresc, înfloresc ...




















Cum aş putea să nu le iubesc ?




"Florile sunt simboluri frumoase ale naturii, prin care ne arată cât de mult ne iubeşte." Goethe







Tu, culcă-te, române!


”Întoarce-te, române, la somnul cel de moarte,
ca să ajungi pe placul barbarilor tirani
şi-apoi să-ţi ceri iertare smerit de la duşmani,
nemaicroindu-ţi, astăzi şi veşnic, altă soarte.

Să afle toată lumea că n-avem sânge-n vine,
ci nişte apă chioară luată cu-mprumut,
paiaţele pe scenă pe-aici au apărut,
dormiţi, măreţe umbre, să mai priviţi nu-i bine.

Ni se spuzeşte graiul şi fapta ni se frânge,
deviza-i atârnarea şi scopul nu e sfânt,
ne vindem, şi hotare, şi ţară, şi pământ,
şi nu murim în luptă, ci sclavi cu lanţu-n sânge.

Din moartea ta fardată cu terapii de şoc,
deşteaptă-te, române, ca să te culci la loc!”



Adrian Păunescu

Crinul


"Pe când steaua se oglindă
În izvorul tăinuit,
Crinul merge de colindă
Câmpul verde şi-nflorit,

















Şi în cupa lui adună
Lacrimi albe de pe flori,
Ce cu razele din lună
Se sărută, dulci surori.

















Iar când soarele s-aprinde
Pe al cerului altar,
Crinul vesel îi întinde
Cupa-i de mărgăritar.

















Astfel tu, copilă dalbă,
Când în lume te iveşti,
Culegi roua dulce, albă,
De pe crinii sufleteşti;

















Şi când cerul în lumină
Te deşteaptă despre zori,
A ta inima-i închină
Preţioasele-i comori !"


de Vasile Alecsandri