De ce au nevoie copiii de iubire ?

"Lipsa iubirii marchează orice copil, în toate privinţele

Când vorbim de iubire, ne referim mereu la adulţi, dar lipsa iubirii naşte drame, cel putin la fel de puternice şi printre copii.

De ce au atâta nevoie să se simtă iubiţi de părinţi?

Copiii neiubiţi sunt copii nedoriţi.
Dar nu toţi copiii nedoriţi - care apar din întâmplare, neaşteptaţi, sunt neiubiţi.
Mulţi părinţi îi iubesc, chiar dacă nu i-au vrut.
Unii copii nedoriţi sunt însă abandonaţi, prost trataţi, lăsaţi de izbelişte.
Cel mai adesea credem ca au nevoie de hrană, de îngrijire, şi că dacă le este asigurată, totul e rezolvat. Eroare!
Ceea ce le lipseşte este iubirea părinţilor, afecţiunea, mângâierile.
Nu toţi copiii suferă la fel.
Există diferenţe în ceea ce numim nevoia de iubire.
Unii copii resimt această nevoie într-un mod atât de acut, încât ajung la sinucidere.
Alţii se adaptează, chiar dacă cu preţul unor traume sufleteşti uriaşe.
Copilul nu se descurcă singur, fără afecţiune, dar nu numai părinţii sunt cei care i-o pot furniza.
Când este foarte mic, el intră într-o legătura de ataşament - o formă de recunoştinţă - cu persoana care-i răspunde acestei nevoi.
De aceea, adesea el iubeşte pe cel care l-a crescut şi nu pe cel care îi este părinte biologic.
În mod normal, legătura de ataşament apare între copil şi părinţi, şi mai ales între copil şi mamă, în mică copilarie (0-3 ani), când el este cel mai fragil şi mai vulnerabil la diferite pericole.

În primii ani după revoluţie, televiziunea a transmis imagini cumplite, cu copii din orfelinate, care se legănau singuri, în patuţurile lor sărăcăcioase, pentru că nu îi mângaia nimeni. De ce sunt mângâierile atât de importante?

- Există un consens în privinţa nevoilor copilului şi mai ales în privinţa nevoii de afecţiune, exprimată cel mai direct prin mângâieri.
Ele dau siguranţă, ataşament, fac bine fizic.
Afecţiunea este cu totul altceva decât protecţia.
Copiii abandonaţi în orfelinate sau case de copii sau, uneori, la mame sociale neprofesioniste, simt diferenţa între grijă şi grijă plus iubire.
Poţi creste impecabil un copil din punct de vedere material, dar fără iubire.
El simte acest lucru.
Psihologii folosesc termenul de "alocaţie" atunci când se referă la nevoile copilului.
Există o alocaţie materială (resurse financiare care se transformă în haine, mâncare, jucării etc.) şi o alocaţie psihologică (gesturi de afecţiune, cuvinte de dragoste, mângâieri, atingeri, ultimele fiind foarte importante).
Ambele alocaţii sunt necesare.
Când există doi copii, parinţii trebuie să fie atenţi pentru ca alocaţiile să fie egale.
Altfel, unul dintre fraţi/surori va spune că a fost mai puţin iubit, că a fost nedreptăţit.

- Care dintre părinţi e responsabil cu sentimentele faţă de copii, mama sau tatăl?
- Există mitul mamei, care a născut mitul Madonei.
Mama este peste tot o figură emblematică pentru copilărie.
Biologii spun ca prima figura umană care se apleacă asupra copilului - el fiind "virgin" vizual - este mama.
El, copilul, va asocia figura mamei cu ceea ce primeşte - hrană, schimbare de scutece -; mama este, de obicei, cea care-i furnizează o stare de bine.
El învaţă să asocieze mama cu confortul şi starea de mulţumire.
În timp, el are faţă de mamă anumite aşteptări.
Iată de ce, chiar dacă ambii părinţi sunt responsabili de afecţiunea şi grija date copilului, mama este cea blamată, când copilul este neglijat sau abandonat.
Aşteptările sociale, culturale sunt mai mari faţă de mamă.
Nu s-a scris "Odă tatălui", ci "Odă mamei".

- Lipsa iubirii marchează un copil pe viaţă.
În care domeniu, cu dinadins: Profesional? Sentimental? Psihologic?

- Lipsa iubirii marchează orice copil, în toate privinţele, chiar dacă în grad diferit.
Ea duce la complexe, la ideea de diferenţă şi, în ultimă instanţă, la o imagine de sine negativă, inconfortabilă.
Acest lucru are repercusiuni asupra "funcţionării" copilului în toate planurile: el va avea performanţe şcolare mai slabe, adesea (dar nu este obligatoriu), va avea o emoţionalitate dificilă, poate chiar imatură, şi o psihologie aparte.

- Există un scenariu ideal pentru felul în care trebuie să ne iubim copiii?
- Ideal vorbind, iubirea părintească trebuie să fie ca un fotoliu confortabil şi disponibil oricând pentru copil, care se poate aşeza pe el chiar cu picioarele murdare.
Şi dacă simţi câteodată arcurile fotoliului, va trebui să ştie că inconfortul pe care-l simte este tot iubire.

- Ce sfaturi i-aţi da unui copil lipsit de iubirea părinţilor, pentru a-şi putea depăşi suferinţa?
- Un copil trebuie ajutat, indiferent de vârsta lui.
De obicei, psihologul îl ajută să-şi construiască un scenariu de acceptare a situaţiei, fără a se încărca cu trăiri negative şi a aştepta ca alţii să-l ajute.
El trebuie să coopereze cu propria lui situaţie şi să obţină cât mai mult dintr-un târg cu viaţa, în care el a intrat cu "buzunarele goale".
Şi să i se spună că oamenii mari nu sunt zei, că el nu e singur în situaţia respectivă şi că va trebui să converteasca eşecul iniţial, neşansa, în şansă şi victorie. "

Psiholog Aurora Liiceanu

"Ceea ce un copil nu primeşte, nu poate dărui la rândul lui mai târziu, când devine adult." P. D. James