De ce te plângi ?

"De ce te plângi când toți lovesc în tine?
Fii ca o stânca tare de granit
Un pom sădit chiar lângă drum ști bine
Când are rod de toți este lovit

De ce te plângi când toți te-au dat uitării?
Tu ești chemat lumină să rămâi
Dar nu uita de n-ai răspuns chemării
Tu ești înfrânt și-atuncea poți să plângi

De ce te plângi când ești în suferință?
Tu ești chemat să fi biruitor
Și-un murmur doar în drum spre biruință
Te face laș și îngrozitor

De ce te plângi când ai căzut pe cale?
Eroii cad și se ridică iar
Căderea deci e partea vieții tale
De te ridici atunci devii un far

De ce te plângi când marea se framână?
Și barca ta purtată e de val
Iar noi vâslim spre patria cea sfântă
Plutim mereu spre marea de cristal

De ce te plângi când nu mai ai lumină? 
Și-n viața ta o clipă ești învins 
Ești obosit și calea ți-e străină 
Privește sus în port e un far aprins

De ce te plângi când bolta e pustie? 
Și norii grei umbresc cărarea ta 
Mai sus de nori e marea veșniciei 
E numai zi... curaj nu dispera!

De ce te plângi când frații tăi de cruce?
Te-au părăsit cu tot ce-i omenesc 
Când peste tot e un glas plăcut și dulce 
Ce-ți spune azi : EU NU TE PARASESC"

De ce ?

"De ce răsar pe ceruri stele
de ce nu pot s-ajung la ele
de ce mi-e sufletul pribeag
de ce n-ating al casei prag

de ce răsar şi pier bujorii
de ce se nasc şi mor feciorii
de ce iubirea se aprinde
de ce tristeţea ne cuprinde

de ce se duc toamna cocorii
de ce apar deasupra norii
de ce e zbucium pe pămant
de ce nimic nu mai e sfânt

de ce luceferii se sting
de ce nu pot ca să mai plâng
de ce mi-e dragă floarea de măcieş
de ce adorm la umbra de cireş

de ce stindardul păcii-i frânt
de ce-s războaie pe pământ
de ce ne naştem la-ntâmplare
de ce cântăm mereu sub soare

de ce ne-ndepărtăm de mare
de ce ne-ntoarcem la izvoare
de ce există Univers
de ce există al meu vers

de ce e timpul trecător
grăbit mereu spre viitor
de ce mereu imi este dor
de casa noastră cu pridvor

de ce uităm de-ai noştri fraţi
de ce ni-s ochii-nlăcrimaţi
de ce uităm să mai iubim
de ce, de ce, de ce murim?"



de Mihail Buricea

De ce ?

De ce ?

http://www.youtube.com/watch?v=DMlgyQZH4RE&feature=related

Mi-e greu

"Stau şi mă-ntreb:
Oare mi-e greu şi-am obosit ?
Sau calea eu mi-am rătăcit
Şi am uitat de unde am venit ?
Mă-ntorc cu gândul meu, fugar,
În locuri unde am mai fost,
Uitate le credeam, dar în zadar
Încerc să recompun tot ce-am stricat,
Sau poate că n-a mers !
Mă tot gândesc unde-am greşit
Atunci, de mult când am ales,
Şi-mi caut mie vina negreşit
Căci sigur am ales greşit !
Şi-acum când stau şi mă gândesc
Ce caut eu aici şi cine sunt ?
De unde vin si încotro mă-ndrept ?
În gând tot eu răspund şi îmi repet:
Aceasta-i calea ce-am ales
Şi nu mă las înfrânt !
Am învăţat să mă ridic, încet,
Şi chiar de-am schiopătat în mers,
Eu am răbdat, am strâns din dinţi
Şi n-am uitat de calea ce-am ales !

Eu sunt Aceia care am ales

Iar eu acuma stau şi-ntreb:
De ce e calea mea aşa de grea ?
De ce sunt eu atât de rea ?
Şi dacă asta este crucea mea ?
Mă uit la cei din jurul meu,
Ce cară cruci, cum car şi eu
Şi văd ce diferenţe sunt
Şi nu-ncetez să mă întreb:
Ce să aştept eu de la ei ?
Când iau şi cer chiar şi mai mult
Decât eu dau sau mi se poate da !
Şi-atunci mă-ntorc la mine în adânc,
Şi caut şi găsesc ce de la alţii aştept,
Şi-nvăţ din mers să nu-mi mai caut vină,
Să mă iubesc aşa cum sunt, să dăruiesc lumină,
Chiar dacă înc-o şlefuiesc şi am de învăţat.
Eu sunt stăpâna celor ce-am ales, atunci de mult,
Şi ieri şi azi şi poate că şi mâine!
Şi-atunci de ce să plâng şi să întreb mereu:
De ce ? De ce ? De ce chiar eu ?

Pentru că sunt Aceia care am ales !

Mă uit în jur şi mă privesc şi am de învăţat,
Cum să pun frâu la gânduri şi calmul să-mi păstrez ?
Să-nlătur teama şi să nu cedez.
Sunt lucruri simple, fără preţ,
Prezente din belşug, la mine-n suflet le găsesc,
Şi nu mă costă nici un cent,
Doar eu să vreau să dăruiesc !...
Atâta timp mi-a trebuit la ele să ajung !
Fără să ştiu că undeva, la mine în adînc,
Ele stăteau şi aşteptau ca să răsară,
Eu altora să dăruiesc ce varsă în afară,
Căci n-am să pierd nimic, ci chiar mă-nbogăţesc...
Şi firul meu, eu îl găsesc,
M-agăţ de el, căci drumul îmi arată !
Dar să nu uit să definesc
Acele lucruri, forţe ce mă copleşesc,
Ştiinţa sufletului meu, a minţii.
Sunt multe, doar trei voi număra:
Iubirea, Speranţa şi Credinţa.
Iubirea nu se-nvaţă, ea se simte,
Speranţa nu moare, ea te ridică sus,
Credinţa te-ajută să te desăvârşeşti,
Şi toate-ţi dau puterea ca să construieşti
Un vis şi-apoi aievea să îl poţi vedea.
Eu le-am simţit, le-am învăţat, le-am înţeles,
Cu cât aproape de lumină eşti
Cu-atât tu trebuieşti „spălat” !
Şi-atunci de ce mi-e mie aşa de greu ?
Poate de mine şi de ele am uitat,
Iar mintea mea s-a rătăcit prin gânduri,
Şi „bogăţia” ce o am, am ignorat
Uitând de rădăcini, de flori, de muguri.
De ce-mi fac eu prea multe griji ?
Doar ştiu că în cutii pot să le-nchid,
Fără să pun zăvor,
La pragul casei mele să le-ntind,
Uitate o vreme acolo, să le las.
Cine sunt eu să nu le las?... Le las,
Iar gândul bun, cuvântul şi o faptă,
Să mă-nsoţească ne-ncetat şi-acel De ce ?
Spus ne-ncetat, să înceteze odată !"

de A. Urma